Totul a început în Londra, în anul 1857, într-o zi friguroasă de februarie. S-a născut atunci Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, cel care avea să devină fondatorul mișcării cercetășești din toată lumea.
În 2015, câțiva cercetași au auzit o legendă veche, care spunea: „Dacă veți reuși să fiți pe munte în dimineața zilei de 22 februarie, înconjurați de prieteni, veți reuși să vă întoarceți în timp și să-l cunoașteți pe cel ce a fost Baden-Powell”.
Acei câțiva oameni frumoși s-au apucat de plănuit, unde să meargă și cu cine, ca să împlinească legenda și străbată firul timpului în sens contrar. Au ales un loc frumos, Mălăiești, un loc plin de povești frumoase, de amintiri, în inima Bucegilor, un loc pe care mulți dintre CUB-iști îl mai văzuseră, dar niciodată în această perioadă a anului.
După ce au fost siguri că acesta este locul cel mai bun, au pus mâna pe pix și pe foaie, pe laptopuri și tablete și au făcut o listă lungă cu oameni dragi pe care îî voiau alături de ei, invitând prieteni de pe tot teritoriul României, din nord până în sud, de la munte până la mare.
Dar să nu ne poticnim în detalii și să mergem mai departe cu povestea noastră, care are eroii ei, pe care îi veți afla pe parcurs. Cei mai viteji s-au hotărât să plece de vineri dimineața din Gara de Nord, când soarele abia mijea pe cer, iar cele 3 ore petrecute în tren le-au părut o veșnicie. Dar n-au plecat doar din București, au mai venit și din Târgu-Mureș, din Cluj și Alba, dându-și întâlnire în frumoasa stațiune Azuga, locul de începere al aventurii.
Cum au ajuns ei până sus și ce peripeții au avut de trecut, nu pot să vă spun decât ce am aflat de la ei, dar vă pot povesti mai detaliat, cum am ajuns noi, ultimii 9, care am plecat cu o întârziere de 24 de ore, din diferite motive, care ne-au împiedicat să pornim mai devreme.
Am ajuns la 10 dimineața în Azuga, 6 băieți și 3 fetișcane, cu zâmbete largi pe față, privind încrezători la soarele care ne promitea să ne însoțească de-a lungul drumului. Nici nu ne-am grăbit, dar nici n-am lenevit, prea mult, pentru că drumul era lung și voiam să ajungem cât mai devreme la prietenii noștri, care ne așteptau.
Râzând și cântând, imortalizând tot ce puteam în memoriile telefoanelor și ale aparatelor de fotografiat, am urcat pe firul de apă, prin Valea Grecului, până pe Vârful Grecului(1432 m), unde am avut parte de o priveliște superbă: crucea de pe Caraiman, releul de pe Coștila, colții Morarului, Bucșoiul. Cel puțin așa-mi amintesc eu, iar dacă e cineva mai brav, să mă contrazică, să nu tacă.
Am continuat traseul prin pădure până Cabana Diham, unde ne-am potolit foamea și ne-am încălzit cu ceai fierbinte, pregătindu-ne pentru a doua jumătate a traseului, ceva mai dificilă decât prima.
Drumul începe cu o coborâre frumoasă, puțin abruptă pe alocuri, și fiecare a coborât cum a putut, în picioare, ghemuit, cu „săniuța” formată din pantalonii de ski pe care-i purtam.
Nici nu ne-am dat seama când am ajuns la pârâu și am început să urcăm. Pădurea din jurul nostru trosnea și scârțâia din cauza frigului și a zăpezii, iar noi am început să resimțim oboseala.
Ne-am întâlnit pe drum cu alți iubitori de munte care coborau de la Mălăiești, printre care și câțiva cercetași cu care am făcut cunoștință atunci. Soarele începuse să se apropie de vest, iar lumina scădea simțitor la fiecare sfârșit de pantă, dar înainte să aprindem frontalele, ne-am întâlnit cu doi cercetași cunoscuți, care coborau energic și ne-a părut așa de bine să-i vedem, pentru că acum știam că suntem aproape de cabană. Drumul nu a mai părut interminabil de atunci, pentru că ei au reușit să ne mai ridice moralul, destul de sfârșit din cauza oboselii și a apropierii nopții.
Întunericul ne-a cuprins, totuși, înainte de a ajunge la destinație, dar eram aproape, se simțea mirosul de lemn ars ce ieșea pe coșuri. Ultimul indicator, dar și marea dezamăgire, una din cifre era ștearsă și cele 5 minute care se citeau, erau în realitate 15.
Am uitat de toată oboseala și de spaima nopții când am văzut lumina de la cabană și oamenii dragi care ne așteptau în prag. Nimic nu putea să ne mai strice atunci voia bună, reușiserăm să ajungem până acolo, paturi calde ne așteptau, iar masa se voia întinsă.
După ce am mâncat, iar unii s-au odihnit, au început să sune corzile de la chitară, cât și cele vocale ale locuitorilor cabanei.
Noaptea a fost frumoasă, presărată cu cântece și povești, cu descoperiri și revederi, așa cum numai o noapte la munte poate fi, unde lucrurile mărunte acoperă toată monotonia orașelor din care venim, zgomotul pe care nu-l mai suportăm și toate grijile cotidiene.
Dimineața soarele ne zâmbea, anunțându-ne că va fi și de această dată împreună cu noi și nu va lăsa frigul sau ceața să ne afecteze. Traseul părea mult mai frumos acum, la coborâre, dar ceea ce l-a făcut și mai frumos a fost momentul în care Alin și Dana au primit eșarfa centrului ca semn al încrederii noastre că vor fi mândri CUB-iști, iar Anca a devenit senior cu acte în regulă, purtând la gât frumoasa eșarfă violet.Drumul nostru s-a oprit pentru o mică pauză la Diham, iar apoi a continuat până în Bușteni, trecând prin Gura Diham, dar aventura nu s-a oprit aici, trenul oferindu-ne surpriza de a fi foarte aglomerat, iar cei mai mulți dintre noi nu au mai prins locuri pe scaune. Nu vă faceți griji, cercetașul este inventiv și toata lumea a ajuns cu bine în București, chiar dacă nu foarte confortabil.
În Gara de Nord, povestea se poate zice că s-a încheiat, dar nu e așa. Ați putea fi tentați să ziceți că legenda nu s-a adeverit, dar dacă stați să vă gândiți mai bine o să vedeți că vă înșelați. Legenda este adevărată: l-am cunoscut pe Baden-Powell în fiecare dintre noi, cei care îi urmăm învățăturile, care trăim în armonie cu natura și cu cei din jur, cei care ne putem mândri cu prieteni în toată țara și nu numai, noi, care încercăm să lăsăm lumea „puțin mai bună decât am găsit-o”.
La mulți ani, cercetași!
No comments:
Post a Comment